BioAstroMed – Blog

Am citit asta candva demult la Osho si la prima vedere nu am inteles. Dupa ani de zile si multa experienta de viata acumulata am inceput sa inteleg la ce facea referinta. Acum dupa ce am experimentat ambele situatii si cea in care am avut nevoie de „paine” si cea in care am nevoie de Dumnezeu imi dau seama privind intregul tablou conjunctural de o multime de aspecte.
Pentru mine cea care se zbatea in descoperirea de solutii pentru rezolvarea nevoilor de la baza piramidei lui Maslow, Dumnezeu era paiul de care te agati cand pare ca te inneci. Dumnezeu era acel mare necunoscut de la care incercam sa smulg ceva bunavointa in ceea ce privea nevoile mele. Si adesea ma revoltam si mi se parea nedrept mai ales cand ma comparam cu cei care aveau deja prea multe. Dupa care realizam ca daca ma revolt este si mai rau si incercam sa o dau la pace. Toate aceste framantari, zbuciumari, cautari m-au ajutat ca incet incet sa descopar cum functioneaza lumea, legile divine, sa descopar maretia iubirii lui Dumnezeu pentru creatia Lui si intelepciunea lui care se regaseste in tot si toate. Iar toate acestea au modelat cursul vietii mele astfel incat pe masura ce intelegeam mai multe si aplicam mai multe bunastarea mea, prosperitatea cresteau in toate domeniile vietii mele.
Acum cand ma intalnesc cu acele situatii familiare mie in care oamenii se zbat in lupta cu nevoile lor, imi doresc sa pot sa ii ajut sa constientizeze ca adevarata lor lupta este cea cu necunoasterea vietii si a legilor creatiei. Acesta lipsa de informatie se reflecta in planul material prin lipsa de bani, relatii, sanatate, etc, etc
Si, nu pot sa nu imi aduc aminte de parabola cu fluturele care se straduia sa iasa din crisalida; pe care trecatorul milos a vrut sa il ajute, sa-l elibereze de greutati, handicapandu-l astfel sa nu poata zbura.
Atunci realizez ca tot ce mai trebuie sa invat sa aplic, este sa ma uit plina de compasiune si intelegere la „zbaterile” acestor oameni pentru ca stiu care este rostul „chinurilor” lor, pentru ca acum stiu ca finalitatea este destinatia: maretia desavarsirii de sine.

Am avut sansa sa fac un studiu pe care mi-l doream de mult despre civilizatia Mall-ului. Si cred ca nimic nu o defineste mai bine decat aceasta gaselnita ”Casatorie pentru o zi”. Interesant este ca in goana dupa atentie tinerii sacrifica adevaratele valori si astfel casatoria devine perimata prin desacralizarea ei cu atat mai mult cu cat deja nivelul casatorie de proba a fost de mult experimentat.
„Dovedeste-ti iubirea”, „Nu ai curaj”, „Nu o/il iubesti suficient…” toate aceste „incurajari” la care cedeaza pana la urma tinerii care plictisiti la maximum de superficialitatea cu care isi traiesc viata si care adauga astfel inca o deziluzie la multele pe care societatea de consum in dorinta ei teribila de spalat pe creier le produce pe banda rulanta.
Dupa acea zi in care au fost „casatoriti” tinerii cred ca deja stiu cum este sa fi casatorit si astfel pe langa valori importante ca munca, iubirea, familia, scoala, etc… perimeaza, ajutati din plin de promotia extraordinara de ziua indragostitilor, si aceasta valoare a parteneriatului, a casatoriei.
I-am intrebat ce anume e diferit acum ca au facut acest pas, i-am intrebat de ce au simtit nevoia sa faca acesta „casatorie” si unii m-au privit superior cu un subtil rictus de dispret in coltul gurii, altii m-au privit nauciti ca nu intelegeau de ce ii iau la intrebari, iar replica deja proverbiala a ceea ce generic putem numi „generatia mall-ului” a fost:”Nu stiu…”
Ce ziceti de asta, chiar dau semne de batranete?…
Si ca sa vedem pana unde se poate ajunge…
Nunta în era tehnologiei
Ofiţerul de stare civilă: „Acceptaţi ca statutul vostru pe Facebook să se schimbe din celibatar/celibatară în căsătorit/căsătorită?”
Mireasa: „Da.”
Mireele: „Da.”
Ofiţerul de stare civilă: „Să se apropie martorii şi să dea click pe like.”

De cate ori nu ati trait acel conflict intern intre ceva ce trebuie facut desi nu vreti sa faceti acel ceva.
Trebuie sa te duci la scoala chiar daca tu vrei sa te joci; trebuie sa muncesti chiar daca tu vrei concediu; trebuie sa mananci fructe si legume chiar daca tu vrei doar friptura; trebuie sa fi fustrat acum ca sa fie bine mai tarziu.
Iar la copii revolta este adesea exprimata prin:”de ce trebuie?”, “cine zice ca trebuie”,”chiar trebuie, nu se poate si altfel?”
Sigur ai descoperit pana acum ca indeplinesti mai bine o sarcina atunci cand vrei decat atunci cand trebuie. Si atunci nu pot sa nu ma intreb de ce utilizam atat de des trebuie…
Poate pentru ca “vreau” este pentru tine iar “trebuie” este pentru ceilalti?…
Poate pentru ca inca din copilarie am fost invatati ca: sa faci ceva pentru celalalt inseamna ca nu esti egoist si ca esti capabil de iubire?… Si uite asa tot vrand sa demonstram ca suntem capabili sa iubim, oferim iubire (de cate ori nu am oferit exact ceea ce de fapt ne doream noi sa primim si nu neaparat ceea ce si-ar fi dorit celalalt, cel caruia ii ofeream si pe care nici macar nu l-am intrebat ce voia), doar pentru ca de fapt ceea ce ne dorim este sa primim iubire. Am ajuns sa face un “sport national” din a ne ocupa de treburile si responsabilitatile celorlalti, timp in care propriile noastre responsabilitati sunt amanate, nerezolvate.
Parerea mea este ca daca am incepe sa refacem corect ierarhia cu vreau pe primul loc, acel vreau prin care sa se manifeste iubirea de sine; iubire care este departe de a fi egoism (iubirea nu poate fi egoista pentru ca atunci e orice altceva dar nu e iubire). Apoi de la sine odata ce “dai pe dinafara” de iubirea fata de sine, acest lcuru presupunand ca tu ti-ai rezolvat problemele, lectiile de viata, responsabilitatile tale pentru tine.. vei manifesta ca o transformare fireasca a iubirii de sine, compasiunea care este adevarata forma a iubirii de aproape. Si cand acestea se vor intampla atunci pot sa garantez ca doar atunci cuvantul “trebuie” va disparea din uzante ; dar pana acolo e cale lunga.
Cum insa orice calatorie incepe cu primul pas, imi doresc ca aceasta lectura sa fie primul pas in calatoria de la trebuie catre vreau.
Spuneti-mi voi daca am reusit…

Un sufletel abia intors de pe pamant intreaba:
- De data asta mi-am facut toate temele bine?
- Aproape, dar ar mai fi ceva!
- Ce anume?
- Mai ai de invatat o lectie. O lectie importanta la care si de data asta ai dat gres..
- Despre ce lectie este vorba?
- Este vorba despre lectia iertarii. Cand te simti pregatit te vei intoarce pe pamant pentru a inveta sa ierti.
- Ma duc chiar acum!
- De-acord! Si intorcandu-se catre celelalte sufletele: Cine se ofera sa-l ajute sa invete aceasta lectie?
Un sufletel timd raspunse:
- Ma duc eu cu placere. Ce trebuie sa fac pentru asta?
- Tu vei fi responsabil sa-l necajesti si sa-i produci multa suferinta, iar el va trebui sa invete sa te ierte de fiecare data.
- Chiar trebuie sa fac asta?
- Daca il iubesti cu adevarat, da! E singurul mod in care poate fi invatata aceasta lectie.
- Inteleg… Atunci asa voi face. Si intorcandu-se catre celalat sufletel ii spuse: Voi fi acolo pentru tine si vom reusi impreuna. Si-atunci cand crezi ca nu mai poti ierta nu trebuie decat sa inchizi ochii si sa-ti amintesti ca toate sunt facute din iubire…

In ultima vreme tot mai des apar in cabinet cazurile de anxietate, atacuri de panica si depresie. Motiv pentru care nu am putut sa nu imi pun niste intrebari si sa generez niste raspunsuri care cred eu ca ne pot fi de folos.
De pilda cred ca deja incepe sa ne fie tot mai clar faptul ca atunci cand pui gandirea pe primul loc, lasandu-te condus de gandurile tale ceea ce obti in ultima instanta este depresia.
Pe de alta parte, atunci cand faci exercitii constante pentru a face liniste la nivel mental, atunci apare pacea sufleteasca care este opusul depresiei ce genereaza agitatie interioara pana la epuizare si disperare.
A “nu gandi” inseamna in ultima instanta sa iti centrezi identitatea pe “a fi”; pentru ca, ce ar fi gandirea fara fiintarea care ii genereaza suportul si sensul?!…
Cand reusim sa intrerupem fluxul gandirii atunci fricile noastre se restrang pentru ca gandirea este oriunde, numai in timpul prezent, nu.
Gandurile noastre penduleaza continu intre trecut si viitor tragand concluzii pe baza evenimentelor singulare, insa cu un puternic impact emotional; proiectand mai apoi in viitor scenarii ingrozitoare generatoare de frica, anxietate, atacuri de panica; ce epuizeaza la nesfarsit fiinta aducand-o in pragul la care moartea pare a fi o solutie eliberatoare.
Si toate acestea pot fi oprite cu doar cateva banale exercitii de atentie focalizata pe prezent; pe ceea ce vedem , auzim, simtim; fara sa interpretam in vreun fel realitatea. De mare ajutor sunt si exercitiile de respiratie in care atentia orientata spre ganduri este centrata pe felul in care respiram… Stim ca nimic nu linisteste mai mult, ca o respiratie linistita. Si poate, nu ultimul dintre cele recomandate de mine, este acel exercitiu in care sa facem acele lucruri care ne tin mintea ocupata centrata/ocupata pe ceea ce facem, astfel incat gandurile noastre sa nu mai zburde in voia lor, aiurea, in scenarii si povesti despre “ceea ce este”.
Incet dar sigur mi se cristalizeaza o idee despre care indraznesc sa scriu acum si sa va cer parerea…
Nu cumva problemele acestea legate de anxietate, atacuri de panica si depresie sunt tot un rezultat al traiului modern care se defineste tot mai mult prin confort si mai ales prin timpul liber pe care il avem si pe care il umplem cu ganduri…
Din ce in ce mai mult timp liber… din ce in ce mai multe ganduri… din ce in ce mai multe scenarii… din ce in ce mai multa anxietate si depresie.
Astept feedbackul vostru pentru a reusi sa ma clarific in legatura cu intuitia mea.

Stiu ca uneori viata poate parea grea si terna, apasatoare si fara stralucire….
Insa important ca aceste momente trec si vine acea clipa magica in care totul a meritat.
Acel moment intens de bucurie, de lumina ce irumpe, acel moment in care totul pare extraordinar….
Si tot ce putem face este sa ne pregatim pentru acest moment cautand semnele aparitiei lui intr-un zambet de copil, in seninul cerului sau in o raza de soare…in aerul proaspat si inghetat al diminetii….intr-o melodie ce se aude la radio… sau in cremosul gust al ciocolatei fierbinti pe care o savurez….
Crampeie de fericire… care anunta acea inefabila magie a vietii cand toate cele grele se transforma in mirifc, precum omida cea urata si vorace in magnificul fluture atat de suav si delicat.
Raul, greul, durerea exista doar din necesitatea mintii noastre de a se putea bucura de opusurile lor, de bine, de frumos, de fericire…
Iar calea este intelegerea, abandonul/acceptarea, iubirea a ceea ce este…
Deci tot ce avem de facut intr-o stare ca aceasta este sa ne uitam deja dupa semnele schimbarii… asa timpul este transcens si starile acestea comprimate pana la eliminare.
Sper ca citind aceste randuri te-am provocat sa iesi din aceasta stare a ta si vreau ca acum… exact acum… sa te uiti in jur si sa gasesti 5 lucruri care iti fac placere, apoi 3 lucruri care te fac sa zambesti si la sfarsit o melodie care iti da bucurie interioara si pe care sa o fredonezi toata ziua…
Si bineinteles ca astept sa imi spui ce efect a creat asupra ta exercitiul propus de mine.

Ceea ce este a fost.
Ceea ce a fost este.
Trecutul meu va fi mereu asa cum a fost.
Nu pot schimba asta.
Ceea ce va fi depinde doar de mine.
Trebuie sa renunt sa interpretez ceea ce este
si sa fac sa fie asa cum vreau sa fie.

Invata din necazuri! Necazurile sunt ca praful de diamant cu care Dumnezeu isi slefuieste pietrele pretioase.
Cand este vorba de propria evolutie sa nu spui niciodata ca ai obosit.
Cand ti-a obosit mintea, lucreaza-ti corpul.
Cand ti-a obosit trupul, lucreaza cu mintea.

Stiu ca o sa va fie de folos pe tot parcursul acestui 2012 despre care atat s-a vorbit si pe care acum il traim.
Astept sa imi spuneti doar ce rezultate a produs aplicarea ei.

Evenimentul anului 2011 a venit si a trecut presarand in sufletele noastre praful magic de sarbatoare pe care atat de generoasa ni l-a impartit fiecaruia Plici Sclipici spiridusul. A fost o seara magica in care cu totii am trait altfel, am rupt rutina cotidiana si ne-am bucurat si ne-am veselit in sunet de colinde. Ne-am trecut in revista realizarile anului 2011 si am fost recunoscatori pentru o multime de lucruri marunte a caror importanta majora am constientizat-o din plin in timpul meditatiei recunostintei. Ne-am scris frumos scrisoarea “Draga anule 2012, tu esti anul in care…” unde ne-am pus toate visele, proiectele, dorintele, sperantele pentru anul care sta sa vina.
Apoi am lansat prin intermediul ineditului Brad cu Buzunare scrisorelele noastre si am fost curiosi sa vedem ce mesaj ne trimite anul 2012; iar sufletele noastre s-au luminat de bucurie la intelegerea a ceea ce ne asteapta.
Apoi tombola simbolurilor care a lamurit pana si pe cei mai noi participanti despre ce se va intampla in anul care vine si care este cea mai buna strategie pentru a reusi sa ne implinim Visele anului 2012. Totul s-a incheiat cu o multime de fotografii, de promisiuni si extraordinarele prajituri facute in casa. Ne-a fost greu sa ne despartim dar promisiunea ca ne vom revedea in aceiasi formula in decembrie 2012 iar dorinta de a duce si in familiile noastre acesta magie a Starii de Sarbatoare ne-a facut plecarea mai usoara.
Stiu ca randurile de mai sus sunt doar o reflectare palida a ceea ce am experimentat cu totii la Evenimentul anului din seara din 20 decembrie, insa tocmai de aceea ma bazez pe voi toti cei care ati fost acolo, prezenti sa ma ajutati sa transmitem cat mai multe si celor care desi si-au dorit, au tanjit sa fie cu noi; din diverse motive nu au reusit.
Si bineinteles ca fotografiile sunt si ele o minunata cale de a oglindi toate cele spuse mai sus si mai ales cele ce nu au putut fi cuprinse in cuvinte.

Citeam undeva ca „problemele cu care te confrunți astăzi vor dispărea dacă tu nu te îngrijorezi că or să rămână. Problemelor le place îngrijorarea. Grija este un magnet pentru ele. Dacă pur și simplu le lași “să fie”, condițiile îngrijoratoare curente nu vor mai face parte din viața ta, în scurt timp. Însă, dacă te îngrijorezi suficient de mult timp, poți fi sigur că vor rămâne prin preajmă”.
Ne este atat de greu sa acceptam realitatea asa cum este, ca fiind cel mai bun lucru de facut, tocmai pentru ca mintea noastra in care am investit atat de mult nu isi mai manifesta suprematia, dominatia.
Cum anume sa nu mai traim noi iluzia ca noi, eu… mintea noastra de fapt… suntem cei care luam decizii, cea care face sa se intample totul.
Practic insa daca vrem sa dovedim cata putere reala avem tot ce avem de facut este sa ne propunem sa ne creasca un cm de unghie in urmatoarele 3 minute… Toate „se intampla” dar nu prin puterea mintii noastre ci cu ajutorul ei. Este ca in cazul unui chirurg care opereaza, al carui bisturiu are pretentia ca el este cel care produce vindecarea. Bisturiul este un instrument(doar atat) prin intermediul caruia se exprima abilitatile, cunostintele, intentiile, deciziile, constiinta, sufletul chirurgului. La fel ar trebui sa fie si mintea noastra- doar un instrument perfect al carui singur rol este cel de a servi constientizarii, exprimarii Constiintei care suntem.
Singurul lucru pe care il mai pot adauga este ca in ceea ce priveste „problemele cu care te confrunti..” e important sa tinem cont de faptul ca: „Viata se regleaza pe ea insasi in procesul vietii…” iar grijile, ingrijorarile nu sunt decat piedicile in care restabilirii echilibrului si armoniei.
Dar poate asta e doar parerea mea…
Insa sunt mai mult decat curioasa sa aflu si parerile voastre.

Desi cu totii ne dorim sa reusim in viata si sa fim fericiti doar 7% si obtin aceast deziderat, restul de 93% inca isi doresc…
Ce se intampla de fapt, care este acel „secret” care face diferenta; aceasta uriasa si nedorita diferenta?…
Parerea mea este ca acel secret este dat de faptul ca, cei mai multi raman blocati la nivelul dorintei, pe cand cei 7% sunt in domeniul actiunii. Ei nu isi doresc, ei actioneza ca si cum dorinta lor este ceva real si accesibil acum si aici.
Cei ce isi doresc plaseaza dorintele lor undeva departe in viitor… si cand te uiti la un munte indepartat care sunt sansele tale sa ajungi in varf?…
Cand muntele este aici, acum si tot ce iti doresti este sa ajungi in varf, tot ce iti mai ramane de facut este sa actionezi, sa incepi sa urci. Si dupa principiul: ”Cum poti manca un elefant?” incepi cu un pas, apoi cu urmatorul si inca unul si tot asa… si la un moment dat ajungi in varf surprins ca a fost relativ usor. Daca iti iei si tovarasi buni, oameni care ca si tine vor sa ajunga in varf sa se bucure de reusita atunci toate se intampla atat de firesc incat aproape ca nu intelegi cum ceilalti nu reusesc.
Deci, diferenta consta in pozitia perceptuala; adica cum te plasezi in raport cu obiectivele, dorintele, visele tale. Restul este doar chestiune de actiune.
Cum vi se pare asta?…
Pregatiti sa incepeti sa escaladati?…
Stiu ca pentru cei care au atins deja un varf, sau mai multe… intrebarea este un non sens.